Se
povesteste ca traia odata la poalele muntilor Fagaras un cioban pe numa Bâlea.
Era cel mai mic dintre cei cinci copii al unei femei sarace, ramasa vaduva si
poate si de asta era singurul care nu si-a facut un rost. A fost o bucata buna
sluga si, cum necum, a ramas neinsurat. Degeaba il batea saraca maica-sa la cap
sa se insoare, sa-si faca un rost, el o tinea pe a lui: cea sortita lui o sa-l
astepte !
Intr-o
zi, pe cand era cu oile la pascut, numai ca se arata un urs. Voinic fiind si
mai ales curajos, Balea se repede la el si il alunga. Se raspandeste
vestea de un asa viteaz voinic pana la curtea imparatului. Imparatul afland ca
in imparatia sa este un asa voinic l-a chemat numaidecat la palat si i-a propus
sa ramana in slujba lui si sa invete manuirea armelor. Zis si facut, ramane
Balea la curte si depride asa de bine manuirea armelor, incat imparatul il pune
capenie peste ostirea lui.
Asa
trece o vreme in care Balea il slujeste cu cinste pe imparat dar intr-o zi i se
face dor de casa si de oile lui. Auzind asa ceva, imparatul care nu vroia in
ruptul capului sa piarda un asa om, incearca sa-l convinga in fel si chip sa
ramana langa el. Uitasem sa va spun ca imparatul avea cinci fete si ele au
prins drag de Balea si nu vroiau nici dansele sa plece. Asa ca si-au pus in
plan sa-l cucereasca cumva. Cea mai mare a incercat prima.
Balea
intorcandu-se acasa primeste intr-o seara vizita unei babe grozav de urate care
cauta ierburi medicinale. Milos din fire Balea o invita sa stea la el peste
noapte. Inainte de ivirea zorilor, baba isi leapada dintr-o data hainele urate
si infatisarea, si i se arata lui Balea in hainele ei adevarate, cusute cu fir
de aur. Frumoasa fata nu era alta decat fata cea mare a imparatului. Balea,
surprins peste masura de frumoasa faptura, este de acord sa se insoare cu ea si
pornesc pregatirile de nunta.
Nu
trece mult ca din senin, desi era primavara, se porneste o furtuna
nemaiintalnita, un viscol nemaivazut intoarce iarna din drum. Balea, de frica
sa nu-si piarda soata, o ia de mana si se adopostesc in munti, insa viscolul ii
ia si pe ei si ii arunca in lacul de la poalele muntilor. Aici si-au gasit, din
nefericire sfarsitul, dar miscati de soarta lor tragica, oamenii au pus numele
acelui lac Bâlea si asa a ramas pana in zilele noastre ...
sursa www.transilpedia.ro
:)
RăspundețiȘtergere